Înaltpreasfinția Voastră,

Distins auditoriu,

Sunt bucuros să mă aflu astăzi alături de dumneavoastră pentru a marca 5 ani de la beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, dar și pentru a celebra cei 50 de ani de preoție ai Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ioan Robu.

Nu pot decât să mă bucur că memoria „marelui vagabond apostolic”, ca și a momentului solemn al așezării sale în rândul fericiților sunt păstrate și în acest an, ca în fiecare an, și marcate cum se cuvine prin simpozionul care debutează astăzi, „Fericitul Vladimir Ghika, militant pentru unitate”. Lansarea celor două albume care ne vorbesc despre personalitatea fericitului martir Vladimir Ghika și despre locul pe care acesta îl ocupă în inimile românilor este de asemenea un alt eveniment remarcabil.

Întreaga viață a Fericitului Vladimir Ghika a fost un apostolat al unității, al dorinței de a reconstrui prin propria persoană unitatea bisericii. De la botezul său ortodox până la hirotonirea sa ca primul preot biritual din țara noastră, Monseniorul a întrupat în viața sa vocația universală a Bisericii.

Intelectual și diplomat desăvârșit, profet al timpurilor noastre, Monseniorul și-a dăruit viața celorlalți. Fie că este vorba de evanghelizarea tinerilor comuniști din suburbiile Parisului, de slujirea celor bolnavi de holeră din România, în timpul celui de-al doilea-lea război balcanic sau de sacrificiul suprem în închisorile comuniste. Fericitul Vladimir Ghika a fost și continuă să fie un mediator cultural între tradiția bizantină și cea latină, între occident și orientul său natal, între marea tradiție intelectuală francofonă și credința vie care slujește aproapele, și mai ales, între Sfântul Scaun și poporul român.

Desenele monseniorului Vladimir Ghika, care au fost expuse vara aceasta la Muzeul Național de Artă și pe care le mai putem vedea încă sau le putem admira și în albumul care se lansează astăzi, sunt mărturia unui spirit interiorizat, cu o chemare spirituală profundă și statornică și un destin așezat sub semnul carității. Dar şi al acţiunii pentru realizarea dezideratului unităţii naţionale. În anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, nu putem să nu remarcăm în această expoziţie o medalie. Ea poartă legenda CONSEIL NATIONAL DE L’UNITÉ ROUMAINE şi însumează simboluri dragi oricărui român: stemele celor trei ţări române şi „chipul a trei voievozi emblematici: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi îndepărtatul strămoş al monseniorului, Grigore al III-lea Ghica, cel „tăiat de turci” pentru că se opusese ciuntirii ţării prin răpirea Bucovinei din 1775.

Monseniorul s-a oferit să ilustreze, în 1919, un album care urma să-i fie înmânat Reginei Maria. La sugestia doamnei Anna Lahovary, soţia ministrului român la Roma, acest album trebuia să fie un omagiu adus Reginei, fermităţii şi curajului ei în susţinerea frontului, a populaţiei refugiate şi a muncii neobosite în spitale. În album urmau să-şi pună semnătura personalităţile străine şi românii din străinătate care-i susţinuseră moral şi material pe cei aflaţi în prima linie. Ca întotdeauna Monseniorul s-a implicat total în acest efort, realizând zeci de desene, în puţinul său timp liber, aşa cm remarca fiica ambasadorului, în primăvara anului 1919.

Imaginile de la canonizarea fericitului Vladimir Ghika, preot și martir al credinței, ilustrează dragostea și venerația cu care românii de astăzi îl cinstesc pe cel care și-a dedicat viața și numeroasele talente cu care a fost dăruit de Dumnezeu, slujirii aproapelui.

Am avut bucuria de a participa la solemnitatea beatificării și am rămas profund impresionat de numărul mare de participanți, peste 8000 de oameni veniți din toată lumea, dar mai ales de emoția extraordinară cu care aceștia au primit consacrarea solemnă a sfințeniei iubitului monsenior Vladimir Ghika. A fost un moment de profundă comuniune, care mă face să mă gândesc la un alt eveniment, pe care, cu siguranță Fericitul Vladimir ar fi fost extrem de bucuros să îl trăiască, cel al întâlnirii între primul papă care vizita o țară ortodoxă și primul patriarh care l-a primit cu brațele deschise. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea și strigătul de unitate al credincioșilor sunt cel mai bun semn că ceea ce a sădit Fericitul Vladimir Ghika prin întreaga sa viaţă şi prin martiriul din închisorile comuniste, a dat roade peste ani. Papa Francisc vorbea, referindu-se la situația creștinilor din Orient, de un „ecumenism al sângelui” şi mi-aș permite să folosesc această puternică expresie referindu-mă la martiriul creștinilor din lagărele comuniste, catolici, ortodocși sau evanghelici. Libertatea religioasă dobândită după Revoluție este un semn de normalizare istorică, o realizare extrordinară pentru noi toți, indiferent de confesiune.

Aș vrea să sublinez excelentele relații pe care statul român le are cu toate cultele religioase și în special cu Biserica catolică. Mai multe evenimente din ultima vreme stau mărturie a acestor relații, dar m-aș opri doar la organizarea expoziției Imago Romaniae, Terra Christiana la al cărui vernisaj am participat împreună cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, la începutul acestei luni, și pe care o putem vedea la Muzeul Național de Istorie. Această expoziție face cinste României, onorând contribuția cultelor religioase din ţara noastră la edificarea conștiinței și culturii naționale. După cum am avut prilejul să constatăm de multe ori în istoria noastră recentă, succesul unor proiecte și evenimente depinde de multe ori de cooperarea dintre instituțiile administrației publice și organizațiile religioase și culturale.

Aș dori să transmit cu această ocazie felicitările mele Înaltpreasfințitului Părinte Ioan Robu la împlinirea celor 50 de ani de preoție. Desigur, nu este rolul meu să vorbesc despre semnificațiile teologice profunde ale preoției. Însă, dintr-o perspectivă socială mai largă, aș dori să remarc faptul că, mai ales în anii comunismului, asumarea preoției a fost şi este în continuare, un gest profund dăruitor. Adesea, se trece cu vederea aceasta realitate socială, anume că preoția înseamnă mai înainte de orice asumarea slujirii şi dăruirii față de aproapele nostru. Aşa cum sublinia acum un secol Max Weber, preoția şi politica se aseamănă prin prisma faptului că ambele sunt, deși consacrate şi funcționând din raționamente etice diferite, moduri profunde de a sluji binele comun. Animată de etica convingerii, preoția functionează ca un mod de a sluji oamenilor. Chiar şi atunci când modernitatea sub forma secularizarii a pus sub semnul întrebării capacitatea Bisericii de a răspunde diverselor realități sociale, Biserica şi preoții au știut să rearticuleze disponibilitatea şi efortul Teologiei de a răspunde, prin cuvânt și faptă, problemelor sociale concrete.

Suntem astazi, ca societate şi națiune, profund îndatorați viziunii și deschiderii sociale a cultelor religioase, care prin activitatea lor culturală, educațională și socială, au contribuit şi contribuie decisiv la articularea binelui comun. Această muncă de zi cu zi și de an de an este depusă de mii de oameni, slujitori ai tuturor cultelor religioase, care au ales să-și închine viaţa slujirii celorlalți și, pe cale de consecință, slujirii întregii societăți.

Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Robu a slujit Biserica Catolică în două regimuri politice diferite, mărturisind şi acţionând pentru evidenţierea impactului extraordinar pe care Biserica Catolică, extraordinara sa deschidere socială le-au avut şi le au în istoria şi societatea românească.

Ca președinte al Conferinței Episcopale Catolice în mai multe rânduri, ca teolog care a întreținut o viață intelectuală bogată în jurul Bisericii, ca om care a însuflețit şi susținut numeroase proiecte sociale şi culturale, Înaltpreasfinţia Sa este una dintre acele personalități care se confundă cu viața Bisericii Catolice în demersul acesteia de a sluji binelui comun și de a păstra speranța vie în orice context istoric.

Înaltpreasfinţia Voastră, vă urez mulți ani cu sănătate!