Sunt foarte bucuros să particip la acest simpozion dedicat Zilei Internaționale a Toleranței – “Diversitate culturală – diversitate religioasă în România”, manifestare organizată de Departamentul pentru Relații Interetnice sub egida Alianței Civilizațiilor cu sprijinul Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic și al Comunității Rușilor Lipoveni din România.
Ca secretar de stat pentru Culte am ca primă și cea mai importantă misiune aceea de a facilita cetățenilor exercitarea libertății religioase. Fără îndoială, libertatea religioasă este unul dintre cele mai vechi dintre drepturile și libertățile civile care astăzi dau formă democrației. E suficient să amintesc aici faptul că primul amendament adus constituției Statelor Unite ale Americii în anul 1791 este menit să garanteze libertatea de religie. Cel care a impulsionat această amendare a Constituției Statelor Unite, Thomas Jefferson explica, în ceea ce poate fi considerat unul dintre documentele fondatoare ale libertății religioase în America, The Virginia Statute for Religious Freedom, redactat în anul 1777 și votat de Adunarea Generală a Virginiei în anul 1786, că ”drepturile noastre civile nu trebuie să depindă de opiniile noastre religioase, la fel cum nu trebuie să depindă de opiniile noastre în fizică sau geometrie”.
Am recurs la această scurtă incursiune istorică tocmai pentru a lega libertatea religioasă de principiul toleranței religioase. Libertatea religioasă nu poate fi articulată fără toleranța și vice-versa. Cele două principii au făcut pereche conceptuală de-a lungul istoriei democrației. După lungi frământări de tip autoritar și totalitar culminând cu Holocaustul, România este astăzi perfect ancorată într-o formulă foarte europeană care consacră deopotrivă libertatea religioasă ca principiul constituțional fundamental, cât și toleranța (art. 29 din Constituția României).
Anul 1990 și mai apoi Legea 489/2006 a libertății religioase și regimului general al cultelor a limpezit fundamental felul în care noi, cetățenii, suntem chemați să privim comunitățile religioase. În România nu există Biserică de stat și nici Biserică națională. În România există o pluralitate de organizații religioase cu personalitate juridică al căror număr depășește 500: 18 culte religioase, 22 de asociații religioase, precum și câteva sute de asociaţii şi fundaţii care au şi activităţi religioase, înfiinţate pe baza Ordonanţei 26/2000 privind Asociaţiile şi Fundaţiile. Toate acestea sunt eminamente organizații ale societății civile, libere și autonome față de stat, integrând peste 99% din populația rezidentă a României, conform Recensământului din anul 2011.
Sigur că oricine aruncă o privire asupra distribuției statistice a credincioșilor în cadrul organizațiilor religioase din țara noastră poate lesne observa că peste 16 milioane de persoane, reprezentând circa 86,5% din populație și-au autodeclarat apartenența sau, altfel spus, calitatea de membru al Bisericii Ortodoxe Române. Acest lucru ne indică faptul că în România avem o Biserică majoritară, o Biserică a cărei istorie se identifică cu istoria românilor, profund implicată în devenirea națiunii române moderne. Pe cale de consecință, dintr-o perspectivă pur statistică restul organizațiilor religioase ar putea fi numite minoritate. Faptul că Biserica Ortodoxă Română este o Biserică majoritară e o realitate socială, culturală și educațională. Pentru mai multe detalii, colegul meu, d-l Cătălin Raiu, va prezenta puţin mai târziu cum arată din punct de vedere statistic evoluţia confesională din ţara noastră în ultimul secol şi jumătate.
Conceptual însă, conform legislației, nu putem vorbi de minorităţi şi majorităţi religioase în România. Mai departe, chestiunea relaţiei dintre minorităţile naţionale şi cele religioase poate fi, fără îndoială, tratată din punct de vedere istoric, sociologic, cultural… din orice punct de vedere doriți, dar nu poate fi un subiect de dezbatere/negociere dintr-o perspectivă juridico-politică.
Artocolul 9, alin. 1 și 2 din Legea 489/2006 prevede că ”în România nu există religie de stat; statul este neutru (deci nu laic, așa cum susțin cei foarte puțin alfabetizați în domeniul relației dintre stat și culte) faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee. Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult”. Cu alte cuvinte, perspectiva juridico-politică asupra organizațiilor religioase din România, refuză, într-un mod cât se poate de categoric și democratic, împărțirea acestora în minorități și majorități.
Secretariatul de Stat pentru Culte practică, conform legii, o discrimare pozitivă la adresa cultelor minoritare. Conform principiului proporţionalităţii din Legea 489/2006 a libertăţii religioase şi regimului general al cultelor, sprijinul financiar alocat cultelor religioase trebuie să fie proporţional cu numărul de membri ai fiecărui cult, conform Recensământului Populaţiei în vigoare. Astfel, an de an, ca secretar de stat pentru Culte am avut grijă ca fondurile alocate către cultele religioase, altele decât Biserica Ortodoxă Română, să fie mai mari decât procentul care le-ar fi revenit conform rezultatelor Recensământului din anul 2011. Nu este, așadar, vorba de o discriminare negativă la adresa cultului majoritar, cât mai degrabă o discriminare pozitivă la adresa celorlalte culte religioase.
Mai mult decât atât, absolut toate cererile de sprijin financiar venite din partea comunităților românești din diaspora, acolo unde le-am putea considera deopotrivă minorități etnice, cât și minorități religioase, au fost onorate de Secretariatul de Stat pentru Culte cu maximă prioritate.
România este, fără îndoială, o țără definibilă prin diversitate atât la nivel etnic, cât și religios. Este vorba atât de o realitate istorică, cât și de una contemporană. Adesea, comunitățile etnice se suprapun peste cele religioase, cum este cazul evreilor. Dar, în cele mai multe cazuri, granițele dintre cele două tipuri de comunități, etnică și religioasă, nu se suprapun, ceea ce ne indică faptul că în cadrul societății românești contemporane pluralismul etnic și religios sunt adevărate repere ale toleranței.