„Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” – acestea sunt titlurile cu care marele voievod Mihai Viteazu intra în istoria țării și a sufletelor noastre. Personaj de anvergură europeană, implicat activ în edificarea Sfintei Ligi europene menite să pună capăt înaintării otomane, capabil deopotrivă de diplomație și de acțiune în forță, Mihai Viteazu este în primul rând pentru români primul în istorie care a îndrăznit și a reușit să ne facă darul cel mai scump și cel mai așteptat al unității naționale.

Prefigurare a Marii Uniri al cărei Centenar îl celebrăm anul acesta, unirea din 1600, deși de scurtă durată, a fost un moment istoric de conștientizare a destinului comun al celor trei țări locuite de români. Destinul vizionarului domnitor avea însă să fie unul tragic. Povestea teribilului asasinat ne este tuturor cunoscută: într-o zi de duminică, 19 august, chiar în locurile acestea, Mihai era ucis la ordinul aliatului său, generalul Basta.

În acest loc în care voievodul și-a pierdut viața, memoria lui a fost multă vreme păstrată doar printr-o simplă cruce ridicată de doamna Stanca, soața sa, apoi, în secolul al XX-lea, de o troiță și, mai târziu de impresionantul obelisc edificat de Marius Butunoiu. Abia după căderea comunismului a fost cu putință transformarea acestui loc – care era deja un loc de pelerinaj național – într-un loc de veșnică pomenire a primului voievod care a înfăptuit unirea tuturor românilor.

Prin grija regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, proiectul de edificare aici a unei mănăstiri, cu o biserică ce avea să urmeze modelul ctitoriei marelui domnitor din București, demara în 2002. Inimoșii ctitori ai mănăstirii – Părintele Vasile Știopei și arhitectul Romulus Zamblău, dar și maica Meletina, prima stareță a mănăstirii și părintele Serafim Crucianul, primul său duhovnic – aveau să pună bazele noii mănăstiri, lucrare continuată cu mari eforturi de maica stareță Andreea Zdrobău și de Părintele Ilie Hanuschi, care au reușit să o desăvârșească, iată, la vreme, pentru a face cum se cuvine pomenirea marelui domnitor în anul în care toți românii sărbătoresc o sută de ani de la Marea Unire.

Ca secretar de stat pentru Culte, am urmărit cu atenție eforturile maicii starețe și ale întregii echipe care a lucrat la finalizarea acestui locaș de cult. Am convingerea că, sprijinind această lucrare, Secretariatul de Stat pentru Culte și-a făcut datoria de a sprijini Biserica Ortodoxă Română în asumarea păstrării și celebrării memoriei istorice a uneia dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre naționale.

Aș vrea să vă pot spune întreaga mea bucurie pentru faptul că sfințirea bisericii mănăstirii Mihai Vodă se face în acest an: aceasta este, iată, o dovadă în plus a modului exemplar în care Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte culte din România au știut și știu să marcheze importantele momente simbolice ale memoriei noastre naționale.

Am avut anul acesta prilejul de a participa la multe evenimente și celebrări organizate în toate colțurile țării, marcând fiecare pas, fiecare moment important al istoriei românilor pe drumul spre Marea Unire și am avut prilejul să văd cum Biserica a fost de fiecare dată unul dintre cei mai importanți inițiatori a acestor momente de reflecție și de celebrare a memoriei naționale. Finalizarea unor proiecte importante, de restaurare ca și de construcție, precum a fost resfințirea Mănăstirii Dealu, legată și ea de memoria marelui Mihai Viteazu, cum este sfințirea bisericii Mănăstirii Mihai Vodă de aici, de la Turda, cum va fi, la sfârșitul lui noiembrie, sfințirea Catedralei Naționale din București sunt doar câteva dintre foarte multele exemple de acest fel din acest an al Centenarului.

Există astăzi unele voci care au pierdut sensul și rostul acestor celebrări, care spun că nu avem nevoie de biserici noi, de monumente noi. Însă cinstirea noastră față de trecut, responsabilitatea noastră față de prezent și față de viitor a avut și are întotdeauna și o dimensiune practică. Am spus-o și cu alte prilejuri: responsabilitatea noastră nu este doar aceea de a păstra patrimoniul, ci și de a-l consolida, de a-l dezvolta, de a-l duce mai departe.

Îmbinând responsabilitatea față de trecut cu cea față de prezent, edificarea unei mănăstiri, loc de permanentă celebrare spirituală într-unul dintre marile „locuri ale memoriei” naționale este deopotrivă expresia nevoii noastre de spiritualitate, ca și a faptului că venerația, respectul față de trecut se exprimă, în mod firesc, și în forme concrete, palpabile. Iar aceasta permite permanenta reactualizare a memoriei, o mereu înnoită reflecție asupra trecutului nostru comun ca temelie pentru edificarea prezentului și a viitorului nostru.

Ieri, a avut loc un alt eveniment important al Arhiepiscopiei Clujului, anume sfinţirea bisericii Schimbarea la Faţă din municipiul Cluj-Napoca. Cunosc încă din anii 1990 strădaniile părintelui Titus Moldovan şi ale vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania pentru construirea acestei biserici cu totul deosebite, atât prin istoricul şi simbolismului ei, cât mai ales prin felul în care este împodobită. Este o biserică născută în contextul tensiunilor din anii 1990, care şi-a făcut cu greu loc în centrul oraşului şi devenită acum cu ocazia finalizării lucrărilor şi sfinţirii o bijuterie arhitecturală religioasă, o sinteză a frumuseţii şi sensibilităţii ortodoxiei, oferită drept dar de către Inaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei şi preoţii slujitori românilor cu ocazia Centenarului Marii Uniri.

De-a lungul timpului, atât biserica Schimbarea la Faţă din Cluj, cât şi biserica mănăstirii Mihai Vodă au beneficiat de sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte, instituţie care şi-a făcut datoria de a facilita finalizarea unor construcţii-simbol şi, aş spune, chiar emblematice, pentru celebrarea Centenarului Marii Uniri. Aşa cum recent remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, anul Centenarului Marii Uniri ar trebui să ne regăsească, pe toţi, într-o atmosferă de pace, dialog și coresponsabilitate socială. Ura, violenţa și polarizarea societății nu sunt benefice. Să încurajăm şi să cultivăm dialogul şi coresponsabilitatea, pentru binele comun!

Înaltpreasfinția Voastră, Preacuvioasă Maică Stareță,

Aș dori să îmi închei cuvântul adresându-vă tuturor caldele mele felicitări pentru această atât de frumoasă reușită, pentru modul în care, cu răbdare, cu energie și cu perseverență ați știut să duceți la bun sfârșit acest proiect, oferindu-le astfel credincioșilor de aici și tuturor românilor, un atât de potrivit mijloc de a păstra și cinsti pentru veșnicie memoria primului domnitor al tuturor românilor, chiar pe locul unde acesta și-a dat viața. Știu că nu v-a fost ușor, însă rezultatul acestei munci deja de șaisprezece ani este, iată, pe măsura speranțelor și a așteptărilor și „bucuria este deplină”.

Vă mulțumesc.