Doamnelor și Domnilor,
Aș dori să vă mulțumesc pentru ocazia de a mă adresa astăzi dumneavoastră, la începutul seriei de evenimente “România, 100 de ani de conștiință națională și credință creștină” pe care Alianța Evanghelică din România, Asociația Centrul Creștin București și Fundația Misiunea Pâinea Vieții le organizează, în București și în țară, pentru a marca după cum se cuvine Centenarul Marii Uniri.

Actualizarea și celebrarea memoriei, pentru a readuce la lumină valorile, idealurile, speranțele care ne unesc reprezintă o datorie pentru fiecare popor, pentru fiecare comunitate, pentru fiecare persoană care înțelege să construiască, pentru sine și pentru generațiile viitoare, o societate puternică, responsabilă și solidară. România de ieri și de astăzi le-a aparținut și le aparține tuturor cetățenilor săi, cu pluralitatea lor de afilieri etnice, confesionale și indiferent de mediul social din care provine, și de aceea și această responsabilitate a memoriei le aparține tuturor.

În acest context, este, cred, vrednică de respect și de laudă implicarea directă a cultelor și a asociațiilor religioase din România, ca parte importantă a societății civile, în celebrarea Centenarului Marii Uniri – parte a patrimoniului nostru comun ca popor și ca țară. Acest gest are o dublă dimensiune: pe de o parte, ilustrează faptul că idealul Unirii tuturor românilor a fost și este împărtășit de toți, iar pe de altă parte scoate la lumină faptul că identitatea și conștiința națională s-au întemeiat pe experiența fertilă a pluralismului – religios, cultural și politic.

Mi-am exprimat în mai multe rânduri speranța că acest an al Centenarului va putea deveni și un an al celebrării unității în diversitate care ilustrează nu doar idealul comun al comunității europene, ci reprezintă, în fond, o sinteză a experienței istorice și practice a fiecărei țări din spațiul european, inclusiv a României. Un eveniment precum cel de astăzi, care marchează 100 de ani de conștiință națională și credință creștină în România este, cred, un bun prilej pentru a face un astfel de bilanț, o evaluare a rolului pe care amintitul pluralism etnic, religios și cultural al spațiului românesc l-a jucat în realizarea marilor idealuri naționale.

Pentru aceasta însă, ar fi necesar să privim mai întâi ceva mai departe în istorie. Căci, pe de o parte, în spațiul românesc, credința creștină urcă în istorie până la originile creștinismului însuși. Pe de altă parte, de la crearea statelor românești, acestea nu au fost niciodată lipsite de această experiență fundamentală a pluralismului etnic și religios: spațiul românesc a fost unul al întâlnirii, al refugiului, al unei culturi articulate la granița între Occident și Orient, unde români, maghiari, germani, greci, armeni, evrei, turci, tătari ș.a.m.d. s-au întâlnit și și-au construit o societate comună și diferite moduri de a viețui împreună. Nu în ultimul rând, acesta a fost un spațiu al diversității religioase, al deschiderii spre spiritualitate. Am aniversat, iată, anul trecut 500 de ani de la Reforma protestantă și mai recent, în ianuarie, Edictul de la Turda, unul dintre primele încercări, măcar că incompletă și imperfectă, de a proclama în spațiul european libertatea religioasă. Atunci când celebrăm, retrospectiv, Unirea celor trei Țări Române de la 1600, este important să ne amintim și de faptul că spațiul unificat de Mihai Viteazul era unul profund marcat de pluralismul etnic, religios, social.

La dezvoltarea conștiinței naționale comune, a conștiinței unității de neam, precum și la apărarea și promovarea identității naționale au participat a fost la rândul lor toate comunitățile și confesiunile românești: Bisericile creștine au o îndelungată tradiție de dialog și cooperare în apărarea drepturilor românilor. Mă gândesc mai ales la Transilvania, unde Școala Ardeleană s-a născut în și din Biserică, și unde românii ortodocși și greco-catolici au știut să lupte împreună pentru apărarea drepturilor și identității lor.

Înfăptuirea României moderne și în cele din urmă a Marii Uniri a fost, la rândul ei, opera comună a celor care au avut încredere în destinul istoric al românilor, care și-au consacrat viața împlinirii aspirațiilor acestora de modernizare politică și unitate națională. Printre artizanii politici ai Unirii mici și prin urmare ai Statului român modern s-au numărat personalități de origini etnice și afilieri religioase dintre cele mai diferite. În Războiul de Independență și apoi în Primul Război Mondial, cei care și-au dat viața, în număr foarte mare, pentru independența și unitatea românilor nu au aparținut unei singure etnii, confesiuni ori stări sociale, ci întregului spectru etnic, religios și social.

Marea Unire a reprezentat, așadar, pe de o parte, îndeplinirea aspirațiilor de unitate națională ale românilor, dar totodată și încununarea idealurilor de modernizare și democratizare a comunității politice românești, în beneficiul tuturor cetățenilor, indiferent de apartenența lor etnică, confesională sau socială.

Momentul proclamării Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 a fost, în acest sens, unul emblematic: reprezentanții principalelor confesiuni românești, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari au fost cei care au proclamat Unirea, invocând frăția tuturor românilor ca fundament al unității naționale și al cooperării interconfesionale.

Faptul că, pentru românii de atunci, conștiința națională era indisolubil legată de cea creștină transpare în cel mai înalt grad din cuvintele rostite atunci de cei doi mari ierarhi. Pentru Iuliu Hossu, proclamarea Unirii reprezenta „hotărârea judecății lui Dumnezeu”, iar Miron Cristea, citându-l pe Nicolae Bălcescu, arăta, în același spirit, că „Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”. Momentul Unirii, ca moment al eliberării, nu era pentru aceștia un accident istoric, ci expresia unui act de dreptate providențială.

În sfârșit, după cum observăm și din cuvintele rostite atunci de cei doi ierarhi, dar și din însuși textul Rezoluției de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, actul Unirii și proiectul modernizării politice erau, pentru artizanii Unirii, indisolubil legate. Recunoașterea pluralismului etnic și confesional, a egalității în drepturi a tuturor românilor, proclamarea votului universal, libertatea de exprimare și asociere, o reformă agrară care să redea demnitatea și libertatea de acțiune țăranilor care constituiau majoritatea populației și, nu în ultimul rând deschiderea spre realizarea unei viitoare „comuniuni a națiunilor libere” conturau o viziune politică vastă și cu bătaie lungă. Elementele esențiale ale acestei viziuni politice au devenit ulterior parte a regimului politic al României Mari.

Astfel, ca să mă refer doar la regimul legal al cultelor, acesta a fost semnificativ modificat pentru a da seama de pluralismul religios consistent al României Mari: acordând un statut privilegiat „Bisericilor românești”, recunoștea o anumită autonomie internă și unele avantaje cultelor de dimensiuni semnificative. Totodată, unele culte evanghelice au cunoscut atunci o relativă libertate de organizare și funcționare, primind, treptat, recunoașterea statului. În întreaga perioadă interbelică, România a cunoscut de altfel o mare efervescență religioasă, dublată de o angajare profundă a comunităților religioase în societate. În România unită, dar devastată demografic de efortul de război, comunitățile religioase s-au raliat atunci efortului de reconstrucție socială, politico-economică și comunitară, întemeind asociații și fundații, cooperative și o mulțime de alte proiecte și instituții social-comunitare. Această profundă angajare socială a cultelor și comunităților religioase a dovedit, atunci ca și acum, cât de important este rolul pe care acestea îl pot juca în construcția societății. Căci, dacă regimul comunist instalat la jumătatea secolului al XX-lea a pus capăt, temporar, acestei angajări în societate a comunităților religioase, încercând excluderea religiei din spațiul public, istoria a demonstrat că vitalitatea extraordinară a spiritualității românești și disponibilitatea conștiinței religioase a românilor spre acțiunea în și din societate nu au fost doar un accident ori rezultatul unor circumstanțe istorice irepetabile.

După Revoluția din 1989, redobândindu-și libertatea, cultele și celelalte organizații religioase și-au reafirmat din nou, pe deplin, disponibilitatea pentru angajamentul în societate, pentru edificarea binelui comun și promovarea, cu mijloacele lor proprii, a proiectelor noastre comune, ca societate și ca țară cu o vocație și un destin european. Ca unul care am cunoscut și urmărit îndeaproape evoluția vieții religioase din România și reafirmarea cultelor și a celorlalte comunități religioase în spațiul public postcomunist, și mai ales din poziția de secretar de stat pentru Culte, știu foarte bine cât de laborios a fost și este acest proces. Știu, totodată, și cât de mari au fost și sunt resursele umane și materiale, dar și resursele de entuziasm, de perseverență și, nu în ultimul rând, forța convingerilor care au animat și animă cultele și celelalte comunități religioase din România și care le determină să se implice activ, ca parte a societății civile, în construirea binelui comun. De aceea, Secretariatul de Stat pentru Culte este foarte bucuros să poată sprijini manifestări precum cele care debutează astăzi, marcând angajamentul responsabil al tuturor comunităților religioase din România în slujba societății.

Astăzi, ca și în istorie, ca și la momentul Unirii, conștiința națională și conștiința creștină a membrilor și a liderilor comunității acționează împreună pentru edificarea unei Românii a solidarității, a bunăstării, a unei societăți a pluralismului religios, a toleranței, a dialogului.

Doamnelor și domnilor,
Unul dintre participanții activi la actul Unirii, omul politic greco-catolic Ștefan Cioco-Pop, Vicepreședinte Marii Adunări Naționale care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România își amintea despre acea zi memorabilă „cât de senină era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține”. Peste ani, aș vrea și eu să profit de ocazie pentru a saluta același spirit de frățietate, de solidaritate și responsabilitate socială asumată care animă întâlnirile care debutează astăzi. Evenimente precum cele din această seară, dedicate Centenarului Marii Uniri, ne amintesc că diversitatea confesională, pluralismul religios sunt, pentru societatea românească, o șansă și o resursă extraordinară. Căci așa cum Unirea tuturor românilor a fost rezultatul dialogului, al cooperării, al împreună-lucrării tuturor comunităților religioase, al credincioșilor de diferite convingeri, tot astfel și astăzi conștiința religioasă, conștiința creștină a românilor au de jucat un rol foarte important în alcătuirea destinului viitor al României europene.
De aceea, aș dori să închei mulțumind călduros domnului președinte Achihai și tuturor organizatorilor pentru organizarea acestor evenimente și pentru tenacitatea cu care lucrează, în virtutea aceleiași conștiințe creștine comune, pentru binele întregii comunități românești.