Preafericirea Voastră,
Onorat auditoriu,

Sunt bucuros să mă aflu astăzi alături de dumneavoastră la deschiderea conferinței: „Patrimoniul național-bisericesc – mărturie vie a unității de credință și de neam”. Doresc mai întâi să transmit calde felicitări Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru suita de evenimente organizate anul acesta, în cadrul celebrării Centenarului Marii Uniri și care permit clerului, teologilor şi tuturor credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română să îşi însușească și să aprofundeze teme importante de credinţă, de istorie şi de cultură creştină românească, tocmai din această perspectivă a unității.

Ne-am putea gândi că o conferință dedicată patrimoniului cultural bisericesc nu este neapărat legată de celebrarea Centenarului, pentru că e o temă care este și trebuie să fie întotdeauna în atenția Bisericii, ca și a statului. Dar eu aș spune mai degrabă că, pentru o temă de o asemenea importanță pentru cultura, spiritualitatea, identitatea noastră ca români, evenimente precum cel care debutează acum, adăugate măsurilor concrete de susținere, promovare și afirmare a acestui patrimoniu sunt oportune și foarte necesare.
Patrimoniul cultural românesc este, în mare măsură, un patrimoniu cultural religios. Mă refer aici atât la patrimoniul material, palpabil, cât și la cel imaterial. Este practic imposibil să ne imaginăm astăzi peisajul cultural românesc fără a avea mereu înainte spectaculoasele biserici pictate din Bucovina, biserica domnească și catedrala de la Curtea de Argeș, mănăstirile Cozia, Hurezi cu întreg patrimoniul ei de artă brâncovenească, bisericuțele rupestre din Dobrogea sau bisericuțele de lemn și pământ din Oltenia, din Transilvania și așa mai departe. Tot astfel, nu ne putem închipui limba română fără contribuția marilor cărturari din rândul clericilor precum Dosoftei sau marile personalități ale Școlii Ardelene, profund legați de Bisericile românești. Ne e greu să ne imaginăm cu cât mai săraci am fi fost fără acea “oglindă a principilor” ,a “ultimului bizantin” care a fost Neagoe Basarab. Întreaga tradiție populară este adânc impregnată de seva spiritualității creștine: semnul crucii, aspirația spre veșnicie, însemnele Treimii, icoana – pe sticlă ori pe lemn – toate sunt simboluri centrale și în arta populară. Nu știm cum ar fi arătat, în istorie, Biserica și țara noastră fără Simion Ștefan sau fără Andrei Șaguna. De-a lungul timpului, ierarhi, clerici, cărturari, iconari, sau constructori de biserici au alcătuit pentru țara noastră un bogat patrimoniu, constituind o fericita întâlnire dintre tradiția postbizantină și cea vest-europeană, dintre Orientul și Occidentul creștin. Acest patrimoniu, care este profund românesc și profund european, este unul dintre elementele fundamentale care au susținut perpetuarea în istorie a acestei “enigme și miracol” istoric care este poporul român, după expresia marelui istoric Gheorghe Brătianu.

Este, de asemenea, binecunoscut faptul că unitatea Bisericii și unitatea Statului român au mers mână în mână, susținându-se și confirmându-se una pe cealaltă: afirmarea conștiinței naționale a românilor a fost opera comună a Bisericilor, a domniei și a cărturarilor care au asimilat tradiția Iluminismului; cu Biserica și prin Biserică s-a transmis marele ideal național al unității, iar Biserica a rămas parte a poporului și împreună cu acesta în promovarea unității politice, statale a românilor. Unirea de bază de la 1859 s-a votat pe Dealul Mitropoliei. În fruntea Adunării de la Alba-Iulia au fost ierarhii celor două Biserici românești. Unitatea statului i-a adus la rândul ei Bisericii Ortodoxe Române autonomia, apoi autocefalia și ridicarea la rangul de Patriarhat. Supraviețuind sub comunism, Biserica a rămas, în ciuda dificultăților, pentru mare parte a românilor una dintre puținele ancore ale identității și spiritualității care contrabalansa propaganda atee și presiunea totalitarismului.
Din 1990 încoace, Biserica și-a propus să se implice și s-a implicat total în reconstrucția spirituală, dar și materială și politică a României și a cetățenilor ei, devenind un susținător activ al recunoașterii românilor și al patrimoniului lor cultural-spiritual, ca parte a Europei Unite și al integrării țării noastre în Uniunea Europeană. În toți acești ani, Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte culte din România, care dețin o mare parte a patrimoniului cultural național – biserici, mănăstiri, odoare, manuscrise ș.a. – s-au afirmat ca cei mai activi promotori ai păstrării și repunerii în valoare a acestuia, în cooperare cu statul.
Căci grija faţă de restaurarea şi buna păstrare a acestui tezaur, este o obligaţie comună, a Statului şi a Bisericii, faţă de cultura şi societatea românească. Guvernul României, prin Ministerul Culturii, ca și prin Secretariatul de Stat pentru Culte a susținut și susține, pe cât este posibil, aceste demersuri ale Bisericii Ortodoxe Române și ale celorlalte culte din România. Alocăm fonduri pentru renovarea și restaurarea de biserici, mănăstiri și clădiri din patrimoniul bisericesc, redându-le astfel demnitatea, iar românilor bucuria și mândria de a avea un patrimoniu românesc atât de bogat.

Preafericirea Voastră,
Onorat auditoriu,

Patrimoniul bisericesc, ca parte a patrimoniului național, nu este static, nu este un spațiu închis, mort, în care orice posibilitate de dezvoltare s-a epuizat. Bogăția și diversitatea tradiției istorice sunt atât de importante pentru noi și pentru că din acestea se hrănesc, spiritual și practic, generațiile de astăzi. Ele actualizează și reimaginează găsind noi forme de expresie și de manifestare a propriei lor identități. Pe baza patrimoniului istoric, fiecare generație își construiește, potrivit nevoilor sale, patrimoniul pentru astăzi și pentru mâine.
Ca să mă limitez doar la sfera de interes a instituției pe care o conduc, aș dori să pun în valoare acest aspect al patrimoniului ca ansamblu viu și dinamic, care se actualizează la fiecare generație. Construcția de biserici și mai ales, acum, construcția Catedralei Naționale, fac parte din acest proces de ansamblu, de înscriere în patrimoniul românesc a unui filon activ, deschis de spiritualitate și cultură, care este actual și pentru generațiile de astăzi, iar nu doar pentru cele de ieri. Firul acesta al continuității, subțiat până aproape de rupere în vremea comunismului, s-a reînnodat și a recăpătat vigoare după 1990. Această continuitate hrănindu-se din profunda nevoie de spiritualitate a românilor și din înțelegerea faptului că o societate puternică și solidară nu își taie singură rădăcinile, ci se hrănește din acestea, dă naștere unor noi forme de expresie, ea construiește noi simboluri și repere, exprimându-și preaplinul spiritual și creativ în noi forme. Acesta, este unul dintre motivele importante pentru care Statul român înțelege să susțină, măcar în parte, construcția de lăcașuri de cult noi. Catedrala Națională, de exemplu, cel mai mare monument național care va fi finalizat în acest an, va fi o sinteză a tradiției bisericești românești și un simbol al unității românilor de pretutindeni. Este un nou simbol de care avem nevoie noi, generațiile actuale, într-o societate atât de divizată, dar în fond, atât de marcată de dorința de a regăsi fundamentele unității sale și seva necesară pentru edificarea unei societăți puternice, încrezătoare în sine și solidare.

Vă mulțumesc.