Sunt onorat să vă fiu alături la această importantă manifestare dedicată memoriei marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, icoană și simbol al identității noastre ca români. Amintirea lui, după cum spunea Nicolae Iorga, „a luminat întotdeauna în marea biserică a conștiinței neamului”, model de pietate unită cu înțelepciunea politică și diplomatică și cu o dragoste de țară care i-a animat întreaga viață și întreaga activitate. Este greu să vorbești despre Ștefan cel Mare și Sfânt, despre care s-a vorbit și s-a scris atât de mult. Este și mai greu să vorbești despre el aici, la Putna, unde prezența marelui domnitor se simte atât de puternic. De aceea, nici nu am să încerc o evocare pe larg a figurii marelui domn, ci mă voi concentra în schimb asupra modului în care memoria și prezența acestuia acționează și astăzi nu doar ca simbol al identității noastre, ci și ca ferment al acțiunii comunitare în interesul binelui comun al românilor de astăzi și de mâine.

Pornind chiar de aici, de la Putna, nu putem să nu observăm că identitatea acestor locuri este atât de strâns legată de numele lui Ștefan, încât ziua pomenirii lui este și ziua sărbătorii locului, prilej pentru putneni de a se reuni în jurul acestui simbol comun, de a se bucura împreună, de a strânge legăturile comunitare.

Tot în aceste zile, ctitoria și adăpostul întru veșnicie al marelui voievod, mănăstirea Putna se îmbracă în haine de sărbătoare, invitând întreaga Moldovă și pe românii de pe ambele maluri ale Prutului să se regăsească în bucuria împărtășită a acestei sărbători a credinței, dar și a identității noastre ca neam, cum ne regăsim și noi astăzi cu prilejul șirului de evenimente organizate pentru pomenirea marelui Ștefan.

Ca secretar de stat pentru Culte, cunosc îndeaproape efervescența activităților pe care Preacuviosul Părinte Stareț Melchisedec și obștea mănăstirii le organizează an de an, pe parcursul întregului an, pentru a urma rostul hărăzit mănăstirii Putna de sfântul ei ctitor: lăcaș de credință, izvor de cultură și frumusețe și întruchipare a spiritualității și tradiției vii a poporului român. Mănăstirea Putna este în primul rând un loc al spiritualității și al credinței care, prin activitățile ei de zi cu zi, reafirmă permanent importanța fundamentală a păstrării legăturii între educație, credință și cultură: aici se organizează an de an nu numai pelerinaje, ci și tabere în care tinerii învață despre cultura și credința românească; are propriul său centru de cercetare și o bibliotecă foarte valoroasă; organizează o mulțime de conferințe, simpozioane, întâlniri care aduc laolaltă studenți și cercetători din întreaga țară și de dincolo de hotarele țării.

Prin aceste manifestări, ca și prin toate celelalte activități pe care le organizează în mod constant, obștea mănăstirii Putna demonstrează în chip strălucit faptul că patrimoniul bisericesc ca și cel național, nu sunt un capitol încheiat, o moștenire istorică completă, ci fundamentul pe care se sprijină și din care trebuie să își tragă seva acțiunile noastre de astăzi. Patrimoniul își realizează menirea atunci când este pus în valoare, atunci când este continuat, atunci când este îmbogățit, dezvoltat, dus mai departe pentru generațiile viitoare. Acest lucru este mai limpede ca oricând aici, la mănăstirea Putna, reînnoită, readusă, din 1990 încoace, la demnitatea ei voievodală, căreia i s-au adăugat și i se mai adaugă încă noi monumente de arhitectură, precum Portalul Memorial „Golgota Neamului”, a cărui inaugurare se face astăzi.

Secretariatul de Stat pentru Culte a sprijinit și sprijină, de altfel, multe dintre proiectele Mănăstirii Putna, având conștiința faptului că aceste manifestări contribuie substanțial la dezvoltarea și punerea în valoare a patrimoniului istoric, cultural și spiritual românesc. Or, după cum am afirmat-o în nenumărate rânduri, această responsabilitate față de patrimoniul românesc, istoric și actual, revine deopotrivă Bisericii – cultelor în general – și Statului român. Or, cooperarea dintre statul român și cultele religioase are la bază tocmai înțelegerea faptului că și statul și cultele împărtășesc aceeași responsabilitate asumată față de istorie, față de trecutul nostru, dar și față de prezent și față de viitor. Și statul și cultele au datoria de a păstra și a cinsti – mai cu seamă anul acesta, când celebrăm Centenarul Marii Uniri – memoria celor care și-au dat viața pentru libertatea, demnitatea și unitatea noastră, dar au totodată responsabilitatea de a lucra împreună și pentru binele românilor de astăzi, de a pregăti viitorul generațiilor de mâine.

Într-o țară cum este România, cu o mare deschidere spre spiritualitate, în care cultele religioase reunesc peste 99% din populația țării, iar în întreaga țară marile manifestări religioase ale cultelor reunesc mii, zeci de mii, ba chiar sute de mii de oameni, este deosebit de important să recunoaștem și să punem în valoare potențialul fertil al conștiinței, identității și credinței religioase, resursele de solidaritate comunitară pe care acestea le pot activa. După cum o sublinia nu demult și Președintele Franței, una dintre țările cu cea mai strictă separație între stat și religie, autoritățile publice nu pot și nu au dreptul să ignore această realitate a contribuției istorice și a angajării actuale a comunităților religioase în folosul societății.

De aceea, fie că este vorba despre salarii, despre construcții și reparații de biserici, despre proiectele sociale ale cultelor sau despre manifestări precum cele de astăzi, trebuie să afirmăm limpede că sprijinul Statului român pentru activitățile cultelor religioase nu este un privilegiu, ci o formă de recunoaștere a importanței contribuției pe care cultele religioase au adus-o și o aduc și astăzi în societate, nu doar în plan spiritual, ci și social, educațional, cultural și în păstrarea și consolidarea legăturilor comunitare.

Un exemplu al extraordinarei disponibilități pe care cultele religioase o arată în asumarea acestei misiuni a lor, îl constituie și modul exemplar în care acestea și-au asumat celebrarea Centenarului Marii Uniri ca un nou și bun prilej de a ne reaminti atât datoria față de generațiile trecute, față de cei care au făcut posibilă păstrarea și transmiterea moștenirii noastre istorice de limbă, cultură și spiritualitate românească. Manifestări precum cea de astăzi, așezate sub semnul marelui Ștefan, care ne unesc în celebrarea memoriei noastre comune, ne ajută să înțelegem cine am fost, să asumăm ceea ce suntem și nu în ultimul rând să proiectăm în viitor ceea ce vrem să fim. Închei așadar mulțumindu-vă, Preacuvioase Părinte Stareț Melchisedec și tuturor organizatorilor acestui șir de evenimente pentru invitație și felicitându-vă totodată pentru modul exemplar în care onorați mereu, în cuvânt ca și în faptă, memoria marelui și sfântului voievod Ștefan.

Vă mulțumesc.