Excelența Voastră, Nunțiu Apostolic Miguel Buendia
Înaltpreasfințiile Voastre, Părinți Mitropoliți,
Preasfințite Părinte Episcop Virgil Bercea,
Preasfințiile Voastre,
Preacucernici Părinți,
Dragi elevi ai Seminarului Greco-Catolic “Sfinții Trei Ierarhi”,
Onorată adunare,

Anul 2017 a fost și este unul încărcat de momente aniversare, pentru România, dar și, în mod special, pentru Oradea. Am avut prilejul de a participa anul acesta la Oradea la celebrarea Anului jubiliar al Sfântului Ladislau, la 825 de ani de la canonizarea acestuia. Sunt bucuros să pot reveni aici pentru a participa la această dubla sărbătoare a hramului Catedralei Episcopale “Sfântul Nicolae” și a jubileului Seminarului Greco-Catolic “Sfinții Trei Ierarhi”, care aniversează 225 de ani de la întemeiere.

Aș dori să încep prin a le mulțumi Preasfințitului Părinte Virgil Bercea și Părintelui Rector Anton Cioba pentru invitație. Și aș vrea să profit de ocazie pentru a-l felicita în avans pe Preasfințitul Părinte Episcop Virgil Bercea și pentru apropiata sa aniversare din 9 decembrie: a zilei de naștere, dar și a 35 de ani de la sfințirea ca preot de către regretatul cardinal Alexandru Todea. Nu uit că tot anul acesta, Preasfințitul Părinte Virgil a aniversat și 20 de ani de slujire ca episcop eparhial de Oradea. Preasfinția Voastră, vă urez ani mulţi, binecuvântați, o păstorire cu roade cel puțin la fel de bogate ca și până acum.

Nu sunt eu în măsură să evoc aici bogata istorie a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea și a seminarului acesteia, pe care cei de față o cunosc, fără îndoială, mult mai bine decât mine. Aș puncta totuși câteva chestiuni, pentru că nu pot să nu observ cât de strâns legate sunt istoria Eparhiei, care aniversează anul acesta 240 de ani, și cea a Seminarului, care a putut apărea la doar 15 ani de la înființarea Eparhiei. Atunci când, în anul 1792, episcopul Ignatie Darabant reușea să obțină diploma de întemeiere a seminarului, acesta punea bazele unei școli de credință și cultură românească, care a dat românilor multe personalități importante.

Această strânsă legătură dintre Școală, Biserică și conștiința națională este de altfel una dintre trăsăturile distincte ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, a cărei apariție în istorie a fost ea însăși o formă de afirmare a demnității și aspirațiilor de libertate religioasă și emancipare politică ale românilor din Transilvania. Într-o perioadă în care conștiința românească nu se putea face auzită în mod liber, Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolică au știut și au putut să proclame dreptul românilor la păstrarea și promovarea limbii lor proprii, a culturii lor, a identității lor naționale. De Biserica Greco-Catolică, inclusiv de numele unor ierarhi ai Oradei precum Samuil Vulcan, generosul sprijinitor al multor inițiative culturale românești, se leagă și marile nume ale Școlii Ardelene precum Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior.

Este cu atât mai important să afirmăm astăzi această contribuție fundamentală a Bisericilor românești la păstrarea și afirmarea conștiinței naționale, întrucât ne aflăm în pragul celebrării Centenarului Marii Uniri. Nu trebuie să uităm faptul că Bisericile românești, Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică au jucat un rol activ și esențial în înfăptuirea și proclamarea Unirii Transilvaniei cu România. Astfel, numeroși preoți și slujitori ai ambelor Biserici au avut de suferit, de-a lungul timpului, pentru implicarea lor în apărarea drepturilor și libertăților românilor. La Adunarea Națională Constituantă care a dus la proclamarea unirii Transilvaniei cu România au participat activ episcopi, vicari, protopopi, delegați ai consistoriilor și capitulelor, numeroși protopopi și preoți, precum și reprezentanți ai instituțiilor de învățământ teologic ortodoxe și greco-catolice, inclusiv ai studenților. Episcopul Iuliu Hossu, cel care avea să devină primul cardinal român din istorie, a fost chiar cel care a dat citire textului Rezoluţiei de la 1 decembrie 1918.

După acest moment providențial al Unirii, Biserica Greco-Catolică, ca de altfel și cea Ortodoxă și-au continuat activitatea în slujba păstrării identității românilor și al reașezării regimului politic al României Mari, o Românie fondată pe pluralismul etnic, religios și cultural.

În acest context, regimul comunist a apărut ca o tragică ruptură în istoria românilor. În încercarea de a-și întări controlul asupra societății, acesta a încercat, pe model sovietic, să suprime complet Biserica Greco-Catolică, să o înlăture din memoria și conștiința românilor, prin Decretul nr. 358 din 1948. Acest act, primul semnal important că regimul comunist se pregătea să elimine credința religioasă din spațiul public, a pus Biserica Greco-Catolică în situația de intra în catacombe, ea continuând să funcționeze în clandestinitate. Și pentru că tot anul acesta se împlinesc și 100 de ani de la Revoluția bolșevică, care a adus cu sine cel mai mare val de persecuție a creștinilor din secolul al XX-lea, nu putem să nu evocăm aici și figurile martirilor, episcopi, preoți și credincioși care au avut de suferit sau au murit în închisori în această perioadă, printre care Fericiții Vladimir Ghika și Anton Durcovici, ridicați deja la cinstea altarelor, sau episcopii-martiri Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu.

Din calitatea de secretar de stat pentru Culte, este responsabilitatea mea să amintesc aici câte ceva din cele ce s-au petrecut după Revoluția din 1989 și care au transformat fundamental raporturile dintre stat și culte, precum și dinamica vieții religioase din România.

Pot spune fără ezitare că Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care se abroga Decretul nr. 358 din 1948 și era recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a fost gestul fondator de redobândire a libertății religioase a românilor. Ca unul care am fost implicat încă din 1990, din postura de consilier pentru Cultură și Culte al Președintelui Ion Iliescu, în articularea acestei noi viziuni politice privind viața religioasă, vă pot spune că acest moment a fost cu adevărat unul revoluționar, unul de reașezare substanțială.
Statul român, care își asumase de la fondarea sa un rol de supraveghere și control al vieții religioase – viziune dusă la consecințele sale extreme de regimul comunist – a renunțat din momentul decembrie 1989 la atitudinea sa de suspiciune față de valorile vieții religioase și față de culte religioase în special. După acest moment, statul român și-a asumat treptat o nouă viziune fondată pe libertatea de conștiință, libertatea religioasă și nu în ultimul rând pe autonomia culte.

Această nouă viziune, având în centru libertatea religioasă și parteneriatul dintre stat și culte avea să fie articulată în Constituția României și, mai târziu, în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care proclamă totodată, pentru prima oară în istoria României, neutralitatea statului în raport cu credințele și convingerile religioase și nereligioase, o opțiune europeană și echilibrată. Neutralitatea confesională presupune atât neimplicarea statului în problemele interne ale organizaţiilor religioase, cât și recunoașterea rolului important pe care îl au cultele, ca actori ai societății civile, reunind peste 99% din populația țării. Cultele religioase și-au dovedit, de altfel, și își dovedesc permanent această capacitate, atât prin dimensiunea liturgică și spirituală a activității lor, cât și prin intermediul proiectelor în domeniile social și filantropic, educațional și cultural. Mai mult decât atât – și lucrul acesta se uită foarte ușor într-o societate tot mai concentrată pe informația rapidă și bazată pe memoria de scurtă durată –, cultele religioase din România au jucat un rol important în așezarea României pe drumul ei democratic și european.

Secretariatul de Stat pentru Culte, ca principală instituție a statului român care are atribuții în articularea politicilor publice privind viața religioasă, a jucat și joacă un rol important în promovarea acestui principiu de cooperare și parteneriat, atât prin funcția sa de susținere a activității cultelor, cât și prin expertiza sa, prin atribuțiile sale de mediere între culte și stat. Din această calitate, Secretariatul de Stat pentru Culte a făcut eforturi pentru a asigura cultelor religioase din România posibilitatea de a-și recăpăta statutul și de a-și asuma rolul în societate ca formatoare de identități și valori publice, creatoare de solidarități puternice și factori ai păcii sociale.
De aceea, încă din 1990, instituția noastră a sprijinit toate cultele religioase în recuperarea și/sau reconstituirea structurilor lor organizaționale și a patrimoniului acestora, pentru ca acestea să poată asigura cetățenilor în bune condiții exercitarea libertății religioase. Știm cu toții că acest proces nu a fost unul ușor și că procesul de restituire a proprietăților a fost și este unul foarte lent și laborios, din numeroase pricini pe care nu le voi enumera aici. Dacă este să mă refer doar la chestiunile în care Secretariatul de Stat pentru Culte a avut atribuții directe, acesta a susţinut, după cum știți, soluțiile de rezolvare amiabilă și a încercat – și uneori a reușit, ca de exemplu în chiar cazul Catedralei “Sf. Nicolae” din Oradea, retrocedată în anul 2005, să acționeze ca mediator.
Pentru a compensa lentoarea procesului de restituire, statul român și-a asumat totuși sprijinirea financiară a cultelor, inclusiv prin sprijinirea financiară a construcției de noi lăcașuri de cult, pentru a permite credincioșilor fiecărui cult să se consolideze instituţional şi să poată răspunde cum se cuvine nevoilor credincioşilor săi.
Astfel, statul român, prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, a sprijinit și sprijină direct construcția de noi biserici greco-catolice, a contribuit totodată la restaurarea sau renovarea a numeroase biserici, mănăstiri, instituții de învățământ, cum ar fi, dacă e să iau doar exemple din ultimii ani, catedrala din Cluj-Napoca, catedrala Sfântul Nicolae din Oradea, parohia din Săpânţa sau parohia Sfântul Francisc din Satu Mare. Prin implicarea directă a instituţiei noastre Guvernul României a atribuit un imobil necesar desfăşurării activităţii nou-înfiinţatei Episcopii Sfântul Vasile cel Mare din Bucureşti. Totodată, Secretariatul de Stat pentru Culte a sprijinit, în funcţie de limitele bugetare, proiectele sociale și importante evenimente spiritual-culturale organizate de toate cultele religioase din țara noastră, precum au fost ceremoniile legate de beatificarea martirilor Vladimir Ghika și Anton Durcovici, dar și Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic sau evenimente organizate de Eparhia greco-catolică de Oradea.

În calitate de secretar de stat pentru culte, mi-am stabilit, de altfel, ca prioritate asigurarea respectării cât mai riguroase a principiilor stabilite prin Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care prevede că sprijinul acordat de stat cultelor se va face proporțional cu numărul de credincioși, dar totodată în funcție de nevoile reale ale cultelor, de particularitățile, urgențele și nevoile fiecăruia. Am încercat și cred că am reușit să stabilesc relații de încredere și de real parteneriat cu reprezentanții cultelor religioase, pentru a putea atinge aceste obiective într-un mod cât mai eficient și fără a privilegia vreunul dintre culte. De aceea, în funcție și de solicitările primite, am încercat să asigurăm întotdeauna un echilibru în sprijinirea financiară a cultelor, neurmând riguros și exclusiv criteriul proporționalității, în baza recensământului, ci asigurând, pe cât posibil, un sprijin ceva mai mare cultelor cu mai puțini credincioși, pentru a pune cât mai bine în valoare contribuția istorică și actuală a acestora la dezvoltarea societății românești.

Am convingerea fermă că, sprijinind cultele religioase în activitatea lor, Secretariatul de Stat pentru Culte și în general statul român nu își face altceva decât datoria. Pe de o parte, este vorba despre o datorie morală, de reparare a unor nedreptăți istorice, pe de altă parte, aceasta ține de responsabilitatea statului față de nevoile societății, pentru că, sprijinind Bisericile, statul nu face decât să investească în bunăstarea societății, în solidaritatea socială și în dezvoltarea capacității acestora de a acționa în folosul credincioșilor, al societății și al țării.

Am convingerea că acest spirit al cooperării, al recunoașterii și al depășirii împreună a greșelilor trecutului, al asumării și ducerii mai departe a propriilor tradiții, în permanent dialog cu cei din jur, indiferent de credința lor, sunt elemente fundamentale pentru construirea unui viitor comun mai bun.
Aș vrea să evoc aici un moment simbolic pe care am avut șansa să-l trăiesc și care m-a emoționat profund, moment petrecut în urmă cu optsprezece ani, la vizita Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea. Venit în România în mai 1999, papa Ioan Paul al II-lea a ţinut în mod special să poposească pentru un moment de rugăciune la mormântul cardinalului Iuliu Hossu şi al celorlalţi episcopi greco-catolici martiri, un moment simbolic de recunoaștere a solidarității în suferință a creștinilor, de recunoaștere a mărturiei pe care aceștia au dat-o, în vreme de prigoană, pentru credința și pentru identitatea lor. Forța acestui simplu gest, văzut în contextul primei vizite a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă, a fost copleșitoare, pentru că era o formă de memorie de a asuma și totodată o era o formă de mărturisire, un îndemn la cultivarea memoriei, la recunoașterea și depășirea greșelilor trecutului. Acum, când România se pregătește de celebrarea Centenarului Marii Uniri, suntem din nou puşi în faţa asumării unei lecţii de istorie, o lecţie despre identitatea naţională, pluralism şi mai ales democraţie, o lecţie predată de cultele religioase în special prin contribuţia lor substanţială la consolidarea unirii şi a naţiunii române.

În încheiere, aș vrea să vă adresez, tuturor celor de față, toate urările mele de bine și de bucurie cu ocazia sărbătorii Sfântului Nicolae, hramul Catedralei greco-catolice din Oradea și totodată toate felicitările mele profesorilor și elevilor Seminarului “Sfinții Trei Ierarhi”. Vă invit ca, prin acest efort comun de asumare a credinței, a memoriei, a istoriei noastre să lucrăm și pe mai departe împreună pentru construirea unei societăți democratice, solidare și încrezătoare în identitatea și în resursele sale spirituale.