Sunt onorat să mă aflu astăzi alături de dumneavoastră, la deschiderea simpozionului “Dealul Mitropoliei din București în istoria poporului român”. Organizat la inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, acest eveniment se înscrie în mod fericit printre evenimentele organizate de Patriarhia Română și dedicate Centenarului României Mari. Și dacă tema trece dincolo de orizontul strict al celor 100 de ani de la Marea Unire, ea ne oferă șansa unei adevărate și foarte actuale reflecții istorice care să ne permită să înscriem momentul 1918 în logica și totodată în rezonanța sa istorică.

Ne ajută la această reflecție și impresionanta expoziție de fotografie care însoțește acest eveniment, precum și substanțialul volum lansat astăzi, semnat de Părintele Arhimandrit Paisie Teodorescu, “Reședința Patriarhală. Istorie și artă”, apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române. Am avut prilejul să răsfoiesc acest volum și am fost impresionat de bogăția și diversitatea mărturiilor istorice şi de ilustrațiile reunite cu talent. Autorul pune în valoare această bijuterie arhitectonică încă insuficient cunoscută publicului larg, astăzi complet renovată prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, și scoate la lumină rolul ei, aș zice, strategic, de centru și axă spirituală, dimpreună cu Catedrala, a Ortodoxiei românești ca instituție fundamentală a poporului român.

Dealul Mitropoliei a fost și a rămas unul dintre cele mai importante repere ale vieții spirituale și, multă vreme, și al vieții politice românești. Nu îmi revine mie, desigur, să fac o expunere istorică amplă, căci ceilalți vorbitori o vor face, fără îndoială, mai bine și mai în profunzime decât mine. Cu îngăduința dumneavoastră, mă voi concentra mai degrabă asupra prezentului. Căci tema pe care acest simpozion o propune spre reflecție este, prin implicațiile sale, una foarte actuală: cea a rolului Bisericii și credinței în istoria naţională și în relația sa cu instituțiile statului în diferite epoci: de la cea premodernă la cea modernă și, în sfârșit, la cea numită astăzi “postmodernă”.

De la “simfonia” împrumutată din Bizanț, care permitea Bisericii și autorității politice să acționeze fiecare în sfera sa, completându-se firesc, sub semnul unei credințe comune, s-a trecut la secularizarea politicului și la un regim în care, multă vreme, statul a căutat să domine Biserica, rezervându-i însă un loc în societate – mai mult sau mai puțin important, în funcție de epocă. În tot acest timp, Biserica, păstrătoare a patrimoniului spiritual și cultural al țării și un pilon fundamental al identității românești, a cooperat cu statul la împlinirea marilor idealuri naționale, culminând cu Marea Unire de la 1918.

În sfârșit, după 1989 s-a ajuns la soluția libertății religioase și a parteneriatului dinamic al cultelor cu statul, în folosul binelui comun. Acesta este astăzi modelul românesc al relațiilor dintre Biserică și stat, un model de inspirație europeană, dar bine ancorat în tradiția juridico-politică românească.
Istoria ne arată că acest tip de reflecție asupra relației dintre religios și politic, dintre Biserică și stat este una mereu actuală, o interogație mereu prezentă. Care este și care poate fi rolul credinței în societatea românească, în societatea europeană? Care (mai) este rolul credinței și al Bisericilor în cadrul Europei unite? Care sunt întrebările pe care Bisericile le pot ridica în societate și care sunt răspunsurile pe care acestea le propun? Vedem că în Europa de astăzi, confruntată cu ascensiunea extremismelor, a fundamentalismelor, dar și a xenofobiei și naționalismelor, alimentate de nesiguranța socială, de fragmentarea legăturilor sociale, se pune din nou, acut, problema resurselor de “însănătoșire” a societății, de recăpătare a încrederii și a coeziunii sociale.

Zilele trecute, Președintele Franței, statul care a ridicat laicitatea la rang de valoare absolută, într-un discurs programatic atrăgea atenția asupra nevoii de a recunoaște rolul esențial al Bisericii și al credinței în societate. Ferment al acțiunii sociale, instanță a interpelării permanente a acțiunii politice în numele demnității și libertății omului, credinţa este necesară, amintea președintele francez, pentru redobândirea speranței și a disponibilității de a lucra împreună cu toți ceilalți actori din societate, pentru un prezent și un viitor mai bun. Mai mult decât atât: parte dinamică și activă la dezbaterea socială, dar și la acțiunea socială, prin proiectele sale, Biserica poate să joace rolul de instanță a dialogului, a întâlnirii cu Celălalt, a cunoașterii și recunoașterii Celuilalt – oricine ar fi acesta – în deplina sa demnitate. Nu în ultimul rând, Președintele francez atrăgea atenția asupra faptului că înțelegerea și promovarea acestui important rol al credinței și al Bisericilor în societate este o datorie pe care decidenții politici nu au dreptul să o abandoneze.

Fără falsă modestie, mi-aș îngădui totuși să observ că, mutatis mutandis, acestea sunt idei pe care am avut ocazia să le reafirm nu doar la nenumărate întâlniri internaționale, ci și în spațiul românesc. Acestea sunt totodată printre principiile esențiale care îmi ghidează acțiunile, încă de la începutul mandatului de secretar de stat pentru Culte. Punând în valoare potențialul cadrului juridico-politic românesc actual, am insistat întotdeauna asupra necesității dezvoltării parteneriatului între stat și culte, asupra importanței punerii în valoare a libertății religioase actuale în folosul societății, asupra șansei societății românești de astăzi care are o mare deschidere spre spiritualitate și pentru binele comun al societății. România a avut și are în continuare nevoie de această “sevă spirituală” a credinței religioase și nu își poate permite ignorarea și marginalizarea energiilor sociale alimentate de aceasta.

De aceea, sunt bucuros că România se poate baza pe disponibilitatea cultelor religioase de a se angaja activ, prin instituțiile și proiectele lor sociale, prin programe de educație, prin inițiativele lor culturale, prin dialogul pe care acestea îl poartă între ele și cu alte instituții din societate, în promovarea unei societăți a valorilor, a unei societăți solidare.
Am observat mereu în activitatea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, această deplină înțelegere și deschidere pentru parteneriat, pentru cooperare, pentru dialog și pentru implicare. Am putut constata în multe cazuri că disponibilitatea cultelor în general, ca și a altor organizații din societatea civilă, de a dezvolta proiecte sociale, de educație ș.a.m.d. este de multe ori mai mare decât capacitatea statului de a recunoaște și de a pune în valoare aceste proiecte în dezvoltarea propriilor politici publice. Cercetările arată, de exemplu, că pe lângă sutele și miile de proiecte ale Bisericii Ortodoxe în domeniile social-filantropic și educațional, prezentate anual publicului, există un număr cel puțin la fel de mare de proiecte rămase la nivel informal, bazate pe acțiunea discretă, dar eficientă în comunitățile locale, ale unor clerici și mireni inimoși care își pun timpul, energia și resursele la dispoziția celor în nevoi.

Atunci când Biserica – și cu precădere glasurile acestea se îndreaptă împotriva Bisericii Ortodoxe – este acuzată că nu face nimic, că nu face destul, că nu lucrează pe măsura resurselor de care dispune, cei care fac aceste afirmații sunt, elegant spus, în necunoștință de cauză. Cei care contabilizează numărul de biserici construite pentru a-i opune precaritatea sistemului de sănătate, de exemplu, uită ce aduce în societate fiecare biserică nou-construită: dezvoltarea unui nou centru spiritual, a unui nou centru în care se pot mobiliza eficient resursele de disponibilitate și entuziasm ale românilor în slujba comunității, în slujba aproapelui. De aceea și pentru aceea, statul prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, înțelege să sprijine inclusiv construcția și repararea de biserici, având conștiința că, în țară sau peste hotare, fiecare biserică înseamnă nu doar un nou centru de spiritualitate românească, ci și un nucleu pentru dezvoltarea comunitară, pentru edificarea unor comunități solidare organizate în jurul unor identități puternice.

În calitate de secretar de stat pentru Culte, am făcut de fiecare dată tot ce mi-a stat în putință pentru a pune în evidență acest lucru, precum și faptul că, în general, sprijinul acordat de stat pentru susținerea activității, pentru dezvoltarea și buna funcționare instituțională a cultelor nu este doar o formă de compensare pentru succesivele confiscări patrimoniale din veacurile trecute, ci și o formă de investiție în prezentul și în viitorul țării. De aceea, am sprijinit și continuăm să sprijinim, proporțional cu numărul credincioșilor și în funcție de nevoile reale, proiectele cele mai importante ale cultelor religioase din România.

În sfârșit, pentru că acest simpozion propune o reflecție asupra rolului Dealului Mitropoliei în istoria românilor, este necesar să ne oprim un moment și asupra nevoii prelungirii în viitor a puternicei dimensiuni simbolice a acestui centru al Ortodoxiei românești. Căci Dealul Mitropoliei ilustrează, simbolic, puternica legătură dintre credința, istoria și identitatea românească. Acum, în anul Centenarului, punerea în valoare a promovării identității românești este mai acut necesară decât oricând. Confruntați cu o profundă criză de încredere în resursele și în viitorul propriu, românii au nevoie de repere solide care să le aducă aminte de demnitatea lor istorică, ca popor și ca țară.

Un astfel de proiect, poate cel mai important proiect național care va marca după cum se cuvine Centenarul, va fi așteptata sfințire a Catedralei Naționale, care va păstra mereu actuală memoria eroilor neamului, a tuturor celor care au făcut posibilă România independentă, România Mare și România de astăzi. Guvernul României și-a asumat sprijinirea acestui mare proiect național, ca și a altor proiecte importante ale cultelor religioase din țară și din afara granițelor tocmai pentru a marca, așa cum se cuvine, faptul că la temelia României de astăzi stă nu doar politicul, nu doar istoria, ci și credința activă a cetățenilor ei.

În încheiere, aș dori să Vă mulțumesc încă o dată, Preafericirea Voastră, pentru șansa pe care mi-ați oferit-o de a reafirma, o dată în plus, importanța recunoașterii vitalității acțiunii publice a Bisericii Ortodoxe Române și a credincioșilor ei, în edificarea binelui comun.